Un nou studiu confirmă că medicamentele GLP-1 sunt sigure pentru sănătatea mintală în diabet

Un nou studiu confirmă că medicamentele GLP-1 sunt sigure pentru sănătatea mintală în diabet

Un studiu amplu care analizează datele de la peste 60 de milioane de pacienți nu găsește nicio dovadă că agoniştii receptorilor GLP-1 cresc riscul de suicid la pacienții cu diabet zaharat de tip 2, provocând preocupările anterioare de siguranță.

Una actualaBMJStudiul va determina dacă utilizarea agoniştilor receptorului de peptidă asemănătoare glucagonului-1 (GLP-1) la pacienţii de tip 2 (T2D) reduce riscul de autovătămare, ideaţie suicidară şi sinucidere în comparaţie cu pacienţii cu dipeptidil peptidază-4 (DPP-4) sau cu inhibitori ai inhibitorilor SGLT-2 (SGLT-2) (SGLT-2) crescuti.

GLP-1 și riscul unei versiuni de sinucidere

Clasa de medicamente agoniste receptorului GLP-1 este prescrisă pe scară largă pentru tratamentul T2D. Aceste medicamente realizează controlul glicemic foarte eficient, promovând în același timp efecte cardiorenale benefice și reducând riscul de mortalitate de orice cauză.

După ce Agenția Islandeză pentru Medicamente a publicat preocupările inițiale privind siguranța în iulie 2023, autoritățile de reglementare din întreaga lume au lansat investigații pentru a evalua riscul potențial de sinucidere în rândul utilizatorilor de agonişti ai receptorilor GLP-1. Cu toate acestea, lipsa dovezilor disponibile a limitat capacitatea cercetătorilor de a trage concluzii definitive despre această potențială legătură.

În această potențială asociere pot fi implicate mecanisme multiple, dintre care unele includ pierderea bruscă în greutate și hiperactivitatea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale. Cu toate acestea, modul exact în care riscul de ideație suicidară și autovătămare poate fi crescut prin utilizarea agoniştilor receptorilor GLP-1 rămâne neclar.

Despre studiu

Studiul observațional actual estimează efectul mediu al tratamentului al utilizării continue a agonistului receptorului GLP-1 asupra ideii suicidare, autovătămării și sinuciderii la pacienții cu T2D. Datele de la peste 60 de milioane de pacienți tratați în peste 2.000 de cabinete de medicină generală au fost obținute de la UK Clinical Practice Research Datalink (CPRD) Gold și Aurum.

Pacienții au fost împărțiți în două cohorte. Prima cohortă a inclus indivizi care au continuat un agonist al receptorului GLP-1 sau un inhibitor DPP-4 pentru prima dată între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2020. Al doilea grup a inclus persoane care s-au întâlnit pentru prima dată între 1 ianuarie 2013 și 31 decembrie și 31 decembrie și 31 decembrie 2020 și 31 decembrie 2020 și 31 decembrie 2020 și 31 decembrie 2020. 2020, și 2020, și 2020, și 2020, și 2020, 2020.

Rezultatul primar a fost suicidalitatea, care a fost definită ca ansamblu de internare la spital pentru autovătămare, ideație suicidară sau sinucidere completă. Rezultatele secundare au inclus fiecare dintre aceste evenimente separat.

Rezultatele studiului

Cohorta de studiu a constat din 36.082 și 234.028 utilizatori de agonişti ai receptorului GLP-1 și inhibitori de DPP-4, urmăriți pentru o perioadă mediană de 1,3 și, respectiv, 1,7 ani. În comparație, 32.336 utilizatori de agonişti ai receptorului GLP-1 și 96.212 utilizatori de inhibitori SGLT-2 au fost urmăriţi pentru o perioadă mediană de 1,2, respectiv 1,2 ani.

Utilizatorii de agonişti ai receptorului GLP-1 au avut niveluri mai ridicate ale hemoglobinei A1C şi o durată mai lungă a T2D. Acești indivizi aveau, de asemenea, mai multe șanse de a avea antecedente de anxietate, depresie, schizofrenie, auto-vătămare și insomnie.

Incidența ponderată a suicidului a fost de 3,9 și 3,7 la 1.000 de persoane-ani la utilizatorii de agonişti ai receptorului GLP-1 și inhibitori de DPP-4. Nu au fost observate diferențe semnificative în ceea ce privește rezultatele secundare și toate rezultatele au fost consecvente în cadrul analizelor de sensibilitate multiple.

Înainte de ponderarea covariabilă, utilizatorii de agonişti ai receptorului GLP-1 erau mai predispuşi să fie obezi, diagnosticaţi cu T2D pe o durată mai lungă şi diagnosticaţi femei în comparaţie cu inhibitorii SGLT-2 prescrişi. Pacienții cu agoniști ai receptorilor GLP-1 au avut, de asemenea, o frecvență mai mare a complicațiilor microvasculare și un istoric de depresie.

Incidența ponderată a suicidului a fost de 4,3 și 4,6 la 1000 persoane-ani la subiecții cărora li s-au prescris agonişti ai receptorilor GLP-1 și, respectiv, inhibitori ai SGLT-2. Nu s-au găsit diferențe semnificative în ceea ce privește rezultatele secundare în funcție de greutate între aceste două grupuri, toate rezultatele fiind consecvente în cadrul analizelor de sensibilitate multiple.

Concluzii

Rezultatele studiului arată că utilizarea agoniștilor receptorilor GLP-1 nu este asociată cu un risc crescut de autovătămare, ideație suicidară și sinucidere în comparație cu inhibitorii DPP-4 și SGLT-2 la pacienții cu T2D.

Baza de date utilizată pentru studiul actual a permis cercetătorilor să țină cont de o gamă largă de factori de confuzie care adesea nu sunt prezenți în alte baze de date administrative. Un alt punct forte important este designul studiului, care a minimalizat prejudecățile asociate cu includerea utilizatorilor prevalenți, fără a exclude pacienții cu auto-vătămare sau ideație suicidară. Acest lucru este deosebit de important deoarece persoanele cu auto-vătămare sau ideație suicidară pot fi cele mai vulnerabile la evenimentele psihiatrice adverse asociate cu utilizarea agonistului receptorului GLP-1.

O limitare notabilă a studiului actual este prezența potențială a confuziei reziduale. Clasificarea greșită a expunerii este, de asemenea, posibilă, deoarece prescripțiile din baza de date sunt doar cele scrise de medicii generaliști. În plus, rezultatele unor analize secundare trebuie interpretate cu prudență, deoarece intervalele de încredere larg răspândite apar din raritatea rezultatelor.

Surse: